Am inceput astazi sa ma intreb, filosofic, ce raspund oamenii cand ii intrebi “ce inseamna pentru tine muzica de calitate?”. Bine, un filosof nu ar fi in prima instanta multumit, pentru ca oamenii tind sa raspunda dandu-ti exemple (vezi dialogurile lui Platon si de ce a da exemple nu e acelasi lucru cu a da o definitie). Eu sunt un pic mai flexibila ca Platon, pentru ca imi dau seama ca mintea noastra functioneaza mult cu analogii, metafore si exemplificari – mai mult decat cred logicienii. Insa tot n-as fi multumita atunci cand mi-ai raspunde “Chopin” sau “hard rock” sau “Dire Straits”. Pentru ca trebuie sa inteleg de ce consideri tu exemplele pe care le dai “muzica buna”. Ce face muzica buna sa fie buna? Filosofii ar reformula intrebarea cu “care sunt criteriile (sau conditiile necesare si suficiente) conform carora ceva care e muzica este muzica buna?”. Da, cam complicat.
Cand i-am intrebat, prima reactie a catorva intelectuali de pe Academia au simtit nevoia sa clarifice termenul de “buna”. Apoi, m-au intrebat daca presupun ca exista un criteriu obiectiv dupa care putem judeca muzica buna sau nu. In cuvinte mai simple, m-au intrebat daca eu cred ca muzica e buna indiferent de ce zice X sau Y, si ca pot sa demonstrez ca e buna aratand ca indeplineste calitatile A si B. Sincer, nu stiu.
Nu stiu daca muzica e buna la modul absolut sau daca e doar o chestie de gust (deci subiectiv). Cred insa ca oamenii au trairi puternice cand dau raspunsul la aceasta intrebare, deci pentru ei faptul ca o anumita muzica e buna e adevar absolut – si pe mine asta ma intereseaza. Filosofii cand discuta despre adevaruri obiective sunt fascinati, iar cand discuta despre fapte subiective parca aproape ca le denigreaza, ca si cum nu conteaza. Daca nu e sfant, nu exista. Pe mine ma intereseaza lucrurile care sunt pentru oameni importante, chiar daca sunt importante doar la nivel subiectiv. De aceea, fac urmatorulpas: ma intereseaza ce tipuri de raspunsuri dau oamenii cand ii intreb de ce.
Unii oameni nu isi pot explica foarte clar de ce li se pare o anumita muzica buna, si nici nu incearca. Adopta de la inceput o pozitie de genul “pai nu e evident cat de bine suna x?” ca si cum faptul ca x e muzica buna constituie un adevar universal. E un discurs dominant, ca si cum esti tu un ratat ca nu intelegi si nu esti de acord cu ei.
Dialogul se cam opreste aici. Apoi sunt cei care incearca din rasputeri, si intr-un final recunosc ca nu pot sa gaseasca neaparat un motiv pentru care le place o melodie sau un artist sau o opera, pur si simplu e buna si gata. “E o chestie de gust,” zic ei. Si intr-un anume sens, ceea ce transmit ei pare adevarat…
Cred ca am sa continui saptamana viitoare…
Comentarii